Cautand o lectura usoara sa imi ocupe cateva ore intr-o zi plicticoasa, am hotarat sa imi cumpar volumele Mihaelei Radulescu, mai mult din curiozitate. Nu m-am asteptat la nimic spectaculos, mai ales auzind pareri nu tocmai agreabile despre cele cateva randuri ce a ales ea sa le impartaseasca cu lumea. Drept urmare cartile au ramas ceva timp in raft, pana la prima pana de curent. Fara televizor, internet, apa, caldura, am luat repede cartea din raft convinsa ca acum e ocazia. Am trecut destul de greu de prefata, parandu-mi-se mai mult o autobiografie greoaie si prea putin interesanta. Daca ar fi venit lumina, as fi lasat-o atunci din mana, dar nu…asa ca am continuat…si am descoperit primul capitol “Cum iubesc barbatii”…usor, lectura light, cum ma asteptam…intre timp vine curentul…dar deja usor ma captiva. La un moment dat ma vad recitind anumite fraze sau paragrafe ca si cum voiam sa le miros, sa le simt, sa le traiesc. Aceasta incursiune ideatica in universul iubirii se incheie cu fraza ce da titlul acestui post.
In urmatoarea secunda am inchis cartea, am pus semnul si m-am blocat. Am zabovit asa cateva minute uitandu-ma prin televizor. Cand ma dezmeticesc realizez ca rula un film in stilul prost american ce il vazusem mai demult.E despre o femeie ce e tot timpul domnisoara de onoare la toate nuntile prietenelor ei, dar ea niciodata mireasa.
In aceasta defavorabila conjunctura, cu rederularea scurta a filmului in capul meu si randurile Mihaelei tocindu-se pe creier…am inteles!
Femeile stiu exact cum vor sa fie iubite, orice femeie, daca s-ar transforma maine in barbat, ar fi cel mai dorit de pe pamant, sau aleasa lui ar fi cea mai fericita. Daca ne intrebi pe noi ce am face daca am fi barbati, am sti exact ce sa spunem, am sti sa corectam toate greselile pe care le-au facut altii, toate suferintele le-am transforma in bucurii si clar am face mult prea multe lucruri diferit.
Daca as avea ocazia sa fiu barbat as indrepta toate lucrurile ce stau stranb intre doi oameni si as face asta doar ca sa-i pot ierta intr-un final pe toti care m-au facut sa sufar, doar ca sa demonstrez ca se poate si altfel si daca stau bine si ma gandesc as face si un film foarte bine vandut pe tema asta, sau un reality show…ok..aberez…
Intr-o forma brutala de egoism, probabil as fi fericita eu, cu un barbat tot eu. Si orice femeie ar fi la fel. Daca am fi barbati am sti exact cum sa (ne) iubim.
In acelasi timp sunt convinsa ca marea majoritate a barbatilor nici macar nu si-au pus problema asta vre-odata, sau daca da, doar la un nivel pueril si complet superficial. Daca ar fi sa ii intrebam pe fiecare din ei, cum ar vrea sa fie iubiti, sunt convinsa ca nu stiu sa spuna atat de concret si atat de simplu cum am face-o noi. Daca si-ar imagina ca sunt femei si ar fi iubita lor sunt convinsa ca raspunsurile ar fi care mai de care mai fantasmagorice si in nici un caz atat de profunde. Probabil ar iesi la suprafata frustrarile, dorintele ascunse, tabuurile, probabil si-ar crea o multitudine de personaje care sa ii multumeasca. Nici in cazul asta nu i-ar multumi doar un singur model, tot ar fi mai multe, sau cel putin doua. Putem sa dam vina pe poligamia specifica, dar nu, asta e doar scuza eterna, pentru ca nu suntem animale, si totusi sunt animale monogame.
In schimb o femeie destul de matura si constienta de propria persoana ar putea sa iti spuna in orice clipa care sunt asteptarile ei, idealul de barbat, si nu vorbesc despre baiatul brunet cu ochi albastri, ci despre cel care stie cum sa se poarte cu femeia lui, astfel incat sa se simta ce mai frumoasa, desteapta, importanta din lume, dar nu din intreaga lume, doar din lumea lui…ar fi mai mult decat suficient.
Barbatii nu stiu ce vor … dar nu am sa ii discredietez atat de mult, nici femeile nu stiu, doar ca undeva in procesul evolutiei ele se descopera pe sine si in acelasi timp ce vor de la barbatul cu care ar merita sa isi petreaca viata.
